DELTA DUNĂRII DE PE ȚĂRM

Autori

Monica Stroe

Antropolog

Bogdan Iancu

Antropolog

Delta de pe țărm: patrimoniu vernacular și noile estetici ale locuirii deltaice

De-a lungul cercetării exploratorii am vizitat patru gospodării în care știam că se găsesc băi lipovenești: trei în Jurilovca și una în Sarichioi. Toate pe cele care le-am vizitat erau situate separat de construcția principală, motivul evocat de toți interlocutorii și intelocutoarele noastre era legat de preîntâmpinare incendiilor care le-ar fi putut afecta casele. La Jurilovca, baia lipovenească neagră (sau bania) cu aburi, cel mai bine conservată (deși neutilizată), datează din anii ‘70. A a fost construită din chirpici făcuți pe loc din pământ amestecat cu paie. Construcția dispune de două încăperi (pribanik / predbanik - vestibul și bania - baia) este acoperită cu stuf și a fost văruită relativ recent, astfel încât ar putea să pară funcțională, de altfel aproape toate obiectele din dotare sunt la locul lor ca într-un muzeu viu (pietrele de vatră, un ceaun mare de fontă, vase pentru manipularea apei), cu excepția vestibului care găzduiește păsările de curte. O baie albă a luat locul celei negre, de data asta amplasată în interiorul casei. Proprietara, doamna Sofia Machei, le numește cu umor sora săracă și sora bogată. La Sarichioi, baia lipovenească (neagră) a familiei Vasile și Geta Dolghin este încă funcțională, realizată din aceleași materiale ca aceea din Jurilovca, doar că vasul în care fierbe apa este bricolată dintr-un rest de rachetă SS20 despre care gazdele spun cu umor că “este cel mai paşnic mod de utilizare a acestei arme”. Dintre celelalte două băi negre pe care le-am putut vizita una fusese transformată în baie albă, fără fum și cealaltă servea de anexă decorativă pentru o gospodărie turistică.

Delta de pe țărm: patrimoniu vernacular și noile estetici ale locuirii deltaice

Autori

Monica Stroe

Antropolog

Bogdan Iancu

Antropolog

În vara lui 2024, prin participarea la proiectul ADĂPOST, am avut ocazia să explorăm mai multe sate și împrejurimile lor și să transformăm această oportunitate într-una dintre cele mai privilegiate experiențe antropologice: revizitarea terenului care permite re-evaluarea și actualizarea datelor și compararea pe termen lung. Apariția veneticilor, un fenomen observat în forma lui incipientă acum 15 ani, își pune amprenta din ce în ce mai vizibil în peisajul local construit. Am putut identifica două formule estetice (și numai) preponderente și aparent contradictorii. Pe de o parte există o tentație a manifestării unor elemente de glocalizare a unor formule eclectic experimentate în turismul extern (în Grecia, Italia, Spania etc.) care să mimeze o ancorare în geografia specifică. O altă formulă merge în direcția “salvării” și conservării trecutului și este alimentată de căutări după elemente locale specifice care amintesc de un demers muzeografic. Toate acestea au loc pe fondul unei scăderi a rolului peștelui și a pescuitului în economia zonei, ceea ce transformă peisajul local inclusiv sub aspectul relevanței și vizibilității infrastructurii piscicole, dar transformă și relația locuitorilor cu apele și cu ecosistemul asociat. Peisajul din jurul Lacului Razim a fost populat, de-a lungul secolelor trecute, de construcții utilitare și amenajări teritoriale asociate economiei piscicole. Acestea includeau cherhanalele – centrele de colectare a capturilor pescarilor, unde peștele era pregătit pentru comercializare care îndeplineau, în unele locuri, funcția de organizare a activităților de pescuit. În funcție de mărimea exploatației piscicole, cherhanaua de la începutul secolului 20 putea fi o simplă colibă acoperită cu stuf pentru păstrarea peștelui la gheață sau o construcție complexă, care să permită forme sofisticate de procesare, precum prepararea icrelor și afumarea. Alături de cherhanale, peisajul local mai era modelat de prezența diverselor îngrădiri ale canalelor, care să permită captura peștelui, precum cotețe, lese, oboare, garduri, închisori, zătoane.

În 2024 ne-am propus să ne concentrăm pe anexele gospodărești și să urmărim formele de persistență a câtorva dintre anexele-cheie ale gospodăriilor regionale. În zona lacului Razim ne-au atras în mod deosebit atenția băile lipovenești din Jurilovca și Sarichioi, dar am avut ocazia să descoperim și alte anexe și adăposturi cu specific regional: samalâcul pentru depozitarea nutrețului animalelor, zemneanca, băi negre, afumători de pește.

Soră săracă, soră bogată: băile lipovenești

Spații de procesare și conservare a alimentelor: zemneanca și afumătoarea

Tot în zonă, în Dunavățu, am descoperit relicve ale unei formule de depozitare a alimentelor: beciul sub formă de bordei, o construcție îngropată complet sau parțial în pământ. Local acesta e numit zemneancă, precum în toată zona Europei de Est cu populație vorbitoare de limbi slavice (zemlyanka în ucraineană și în rusă). De obicei modelată din pământ și cu acoperișul învelit cu lemne, crengi sau paie, zemlyanka se bazează pe izolația termică oferită în mod natural de sol. Dacă în Europa de Est ea a îndeplinit de-a lungul timpului și funcția de locuință temporară, sau chiar de buncăr construit în păduri în Al Doilea Război Mondial de partizanii din regiune pentru a se adăposti și ascunde, în Dunavățu am regăsit-o asociată cu funcția de depozitare a alimentelor. Deși nu am putut atesta utilizarea acestui timp de anexă în prezent, relatările și examinarea unei zemneance abandonate probabil recent indică și folosirea pietrei în construcție, în combinație cu lutul și învelirea cu stuf.

Alte anexe sau acareturi destinate procesării sau conservării alimentelor au pierdut din relevanță odată cu accesul la refrigerare și congelare. Lăzile frigorifice în care se depozitează îndeosebi peștele nobil sau cu sezon limitat (scrumbie etc.) sunt prezente acum în majoritatea gospodăriilor și au înlocuit zemneanca sau afumătoarea de pește. Doamna Geta, din Dunavăț, deși nu are o anexă propriu-zisă cu această destinație, este printre puținii care continuă să afume pește și carne în gospodărie, inclusiv pentru vecini, într-o instalație improvizată dintr-o carcasă metalică de centrală. Tot ea păstrează tehnica împletirii plaselor de pescuit.

Chirpici, stuf și transformări ale materialelor de construcție

Chirpiciul și stuful sunt materialele de construcție care definesc peisajul cultural al zonei. În 1916, în volumul Pescăria și pescuitul în România, Grigore Antipa spunea că stuful definește vizual Delta: „întreaga Deltă are aparența unei mări de stuf” (Antipa, 1916: 254).

Imaginea creionată de Grigore Antipa la începutul secolului trecut, a Deltei ca „mare de stuf”, a rămas doar o imagine istorică pentru unele zone precum Dunavăț sau Luncavița, care au făcut obiectul proiectelor de desecare și recuperare pentru agricultură ale regimului socialist.

Utilizarea stufului și a chirpiciului este astăzi în declin, iar conservarea construcțiilor care se bazează pe aceste materiale dificilă în lipsa meșterilor specializați și a interesului turistic pentru specificul local. Ciprian Ulianov, originar din Dunavățu și entuziast promotor al conservării patrimoniului natural și cultural local, semnalează că accesul la stuf pentru construcții e limitat: stuful nu mai e de calitate, din motive atribuite poluării și schimbărilor climatice. Mare parte din ce e recoltat de pe canalele concesionate se exportă în Olanda, unde se folosește în arhitectura specifică zonelor umede. Recoltarea stufului în Deltă de către localnici, iarna, cu tarpanul pe gheață, e evocată atât de poetic în documentarul „Stuf”, regizat de Titus Meszaros și produs de Studioul Cinematografic Alexandru Sahia în 1966. Nu doar recoltarea stufului este pe cale să devină o relicvă a practicilor legate de teritoriu, ci și folosirea sa în construcții, din cauza dispariției meșterilor care să stăpânească lucrul cu materialul. Ciprian Ulianov, care încă mai are în gospodăria părinților de la Dunavățu maldări de stuf tăiat de bunicul său în trecut, ne indică un meșter la Plopu care încă mai știe să lucreze și apreciază că cei câțiva meșteri care lucrează acoperișuri din stuf din zona Deltei „sunt rezervați pe cinci ani”. Tot el ne explică tehnica de construcție a acoperișurilor, precizând totodată că există categorii diferite de stuf: pentru garduri sau pentru învelirea casei, respectiv pentru coama sau pentru laturile acoperișului (mai subțire pentru creastă și mai gros pentru umplutură).

Chirpiciul se facea, istoric, cu cooperarea rudelor și vecinilor, pe bază de clacă, atunci când un cuplu iniția construcția unei case. Lemnul și piatra erau de asemenea folosite în construcții alături de chirpici și stuf, dar cu parcimonie: lipsa lemnului de esență tare era compensată cu lemn de salcie, iar piatra era extrasă de localnici, cu ciocanul, de la o carieră din vecinătatea satului.

“Numai oamenii săraci mai folosesc chirpici”: transformări materiale ale gospodăriilor

Astăzi Dunavățu de Sus, mult mai puțin turistic decât Dunavățu de Jos, este populat de construcții abandonate, ale căror pereți și acoperișuri, de chirpici și stuf, se dezintegrează cu fiecare ploaie, vânt sau îngheț și sunt reintegrate în peisajul natural.

Acolo unde casele sunt renovate, casa principală are adeseori tencuială, tablă sau țiglă metalică, iar anexele sunt uneori refăcute după nevoi, eventual redimensionate, odată cu dispariția din gospodărie a animalelor și a utilajelor agricole. Chirpiciul este asociat cu trecutul precar. Există credința locală că numai oamenii săraci mai folosesc chirpici; materialul este stigmatizant și devine incompatibil cu statutul de bun gospodar. Doamna Geta, stăpână peste o gospodărie complexă, care încorporează încă ocupații agricole și pescărești, recunoaște că a înlocuit stuful de pe casă și gardul de lemn cu acoperiș și gard de tablă, la presiunea nepoților, dar recunoaște că, din cauza expunerii metalului la căldura, casa e foarte greu de locuit în timpul verii. În Sarichioi, familia Dolghin admite că, din cauza aceleiași înlocuiri a acoperișului de stuf cu unul de tablă, a fost nevoită să își instaleze aer condiționat.

Transformările aduse de masificarea turismului pentru zonele oarecum consacrate și apariția și răspândirii acestuia în aproape toate satele au fost dublate, în ultimul deceniu, de apariția caselor de vacanță sau a rezidențelor sporadice odată cu consolidarea fenomenului de contraurbanizare (sau migrație inversă), în special în perioada pandemiei și după.

Prevalența pensiunilor în anumite localități, precum Sarichioi, Jurilovca sau Dunavățu de Jos, creează și o infrastructură anexă de loisir, precum foișoare înălțate, care îndeplinesc cel mai probabil și funcția de priveliște panoramică.

Deși cel mai probabil nu pot fi atestate ca elemente de arhitectură vernaculară, este posibil ca într-un viitor mediu, prin proliferare în gospodării, aceste foișoare să devină asociate cu acestea și să completeze astfel o paletă