Stuf, lotci decoratice și adăposturi perscărești

Delta dintre ape

BOGDAN IANCU

Antropolog

MONICA
STROE

Antropolog

Am ajuns pentru prima dată în Dobrogea în 2007, cu ocazia participării la un proiect de cercetare coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu, care își propunea să investigheze, dintr-o perspectivă antropologică, modurile în care etnicitatea era transformată în resursă (prin peisaje culturale) și în special felul în care aceasta era performantă prin utilizarea unor spații, scenografii și accesorii producătoare de specificitate. Miza turistică părea să se configureze ca un factor determinant pentru aceste decupări și angoase identitare. În Deltă, construirea complexului Delfinul – Green Village, la Sfântu Gheorghe, prin desecarea unui loc mlăştinos în prelungirea satului, pe drumul care duce spre mare, avea datele unui eveniment fondator cu atât mai conotat simbolic cu cât proprietarul complexului, un om de afaceri din Bucureşti la vremea respectivă, era implicat de câţiva ani buni şi în antreprenoriatul piscicol local. În lipsa accesului la pescuit după regulile consolidate în perioada socialistă, când munca de pescar se făcea la comun, în brigăzi, economia locală se reconstruia în jurul turismului. Delta se transforma într-un soi de safari pe care îl vizitau vara turiştii curioşi şi implicit într-o resursă pe care pescarii o exploatau prin excursii ghidate și forme de turism de curte. Consolidarea și masificarea turismului de curte a atribuit femeilor rolul de organizare și gestionare a serviciilor de ospitalitate, central în noua economie domestică a familiilor, care în deceniile anterioare se bazase de regulă pe veniturile din pescuit ale bărbaților. Localnicii și-au reorganizat nu doar activitățile economice, ci și spațiul gospodăriei, pentru a răspunde exigențelor de confort ale turiștilor, cât și proiecțiilor acestora despre ce presupune „autenticul” local. Pe tot parcursul cercetării ne-au atras atenţia numărul mare de lotci pescărești care dantelau uliţele nisipoase, răsturnate în faţa caselor, modul prin care un pescar semnalizează comunităţii retragerea din activitate. Acestea au fost cooptate în strategiile de autentificare în context turistic și au început să fie decorate, asemenea carelor aşezate în faţa restaurantelor sau pensiunilor „rustice”, cu flori sau alte accesorii, pentru a semnaliza o „promisiune” către turiştii aflaţi în căutarea specificului local.

Un alt element definitoriu pentru peisajul satului Sfântu Gheorghe erau casele răzlețe lăsate în ruină, fără garduri, care întrerupeau şirul de gospodării renovate care-şi aşteptau turiştii. Localnicii spuneau că aceste case vor avea în curând proprietari „venetici”, aşa cum li se spune celor care nu sunt din partea locului. Numărul proprietarilor de case proveniţi din afara localităţii a devenit semnificativ după anii 2000, la fel și numărul turiștilor care deveneau, în perioada festivalurilor, de două ori mai numerosi decât populația locală. Prezenţa din ce în ce mai marcată a străinilor, cuplată cu schimbarea relaţiilor de proprietate rezultate de concesionari şi reglementarea strictă a pescuitului, care duc la pierderea monopolului local asupra unui teritoriu şi implicit a resurselor sale, schimbau perspectiva localnicilor asupra teritoriului. Vintilă Mihăilescu, pe baza unor hărți mentale schițate de localnici în cercetări din 2003 și 2007, remarca locul central dobândit de Deltă în reprezentările acestora despre sat:

Prima dată, când i-am rugat pe localnicii din Sfântu Gheorghe să deseneze ‘hărţi mentale’ ale satului, am fost uimit să constat spaţiul uriaş alocat pe hartă naturii, Dunării şi câtorva canale. Satul era aici, cu cele câteva repere importante, dar ca parte dintr-un spaţiu extins de care părea că nu putea fi separat. Am repetat experimentul anul acesta. Localitatea pare să fi dispărut complet de pe aceste hărţi. Aproape fiecare desen reprezintă Delta şi numai Delta, cu punctele sale de atracţie pe care le poţi întâlni şi în flyer-ele turistice. (Mihăilescu 2009).

Am experimentat pe pielea noastră acest tip de reprezentări atunci când i-am propus lui Rareș, localnic din Sfântu Gheorghe, să-mi arate câteva din locurile cele mai importante care îl leagă de sat. În după-amiaza aceleiaşi zile am fost duși cu barca pe insula Sahalin, despre care Rareș mi-a spus ironic că „e a ecologiştilor”. După ce ne-a-a pus să privim satul, ne-a spus că primul lucru pe care îl vedeau pescarii când se întorceau seara spre sat era biserica. Rareș ne-a întrebat care e primul lucru pe care îl vedem când ne uităm la sat şi nu ne-a mai lăsat să răspundem: „Vilele din Oraşul interzis (Green Village)!”. Câteva minute mai târziu ne aflam la vechea cherhana de pe unul din canalele care se ramifică din braţul Sfântu Gheorghe. Aici lucraseră, în perioada pescuitului industrial socialist, o mare parte dintre locuitorii din Sfântu Gheorghe.

Organizarea sistematică a pescuitului presupunea prezența în peisajul deltaic a cherhanalelor – centrele de colectare și uneori de procesare a peștelui colectat – dar și adăposturi pentru pescari și uneltele lor de pescuit, atunci când pescuitul avea loc departe de localitate, posibil grupate sub formă de zăvoduri (așezări temporare în care pescarii, cu uneltele lor, petreceau sezonul de pescuit).

Ruinele halelor din Sf. Gheorghe în care peştele era recepţionat şi prelucrat i-au prilejuit lui Rareș descrierea nostalgică a unei epoci de aur a pescuitului

Am prins vremurile în care acest loc era, cum să spun, tot satul lucra în acest loc. Eu voi ţine minte tot timpul că satul a fost un sat de pescari. Majoritatea caselor din Sfântu Gheorghe, în afara de casele construite pe terenuri cumpărate şi cele din ‘oraşul interzis’, sunt ridicate din munca de pescar. Aici era tărâmul haholilor.

Marcați de memoria persistentă a nostalgiei localnicilor pentru o „perioadă de aur” a economiei piscicole locale și a ruinelor lăsate în peisajul local de vechile cherhanale, am avut ocazia în 2024 să înțelegem mai multe și despre arhitectura vernaculară asociată pescuitului: colibele pescărești din Deltă.

În vara lui 2024, în căutare de anexe gospodărești, am plecat din Tulcea spre Letea. Prima oprire am făcut-o, la sugestia ghidului nostru, la un refugiu pescăresc cu o structură complexă în raport celelalte pe care aveam să le vizităm ulterior. Zidăria refugiului deservit de un un mic debarcader improvizat, aflat în stânga parcelei, era construită din lut, acoperișul era realizat pe structură din lemn acoperit cu policarbonat peste care erau întinse perdele subțiri de stuf. În dreapta era amplasat un cort pe structură de lemn, acoperit cu policarbonat și stuf, sub care se regăseau mese și bănci la care puteau lua masa în jur de 20 de persoane. Undeva, în spate, se afla o sobă clindrică cu grătar, a cărei alimentare cu lemne se face prin zona inferioară. Ghidul ne-a povestit că refugiul este utilizat peste vară pentru prânzuri pe bază de pește oferite de proprietar turiștilor care se nu se aventurează departe de Tulcea iar iarna este utilizat de câțiva pescari localnici. Lângă umbrar se vedeau urmele unei grădini în care se aflau un prun și un gutui (ambele cu fructe), unde se cultivaseră cu ani în urmă legume și de unde năpădiseră peste gard cîteva corzi de viță de vie. Aveam să aflăm că parcelele pentru grădinărit au fost atribuite pe tot teritoriul Deltei de către ARBDD cu condiția ca pe parcele să nu apară construcții. Într-un reportaj publicat în ziarul Monitorul de Iași în 2001 autorii descriau prezența acestor structuri sporadice astfel:

Pe malul canalului sunt numeroase așezări temporare cu grădini, în care tulcenii, amatori de natură, se retrag în timpul verii îngrijindu-și peticul de grădină sau livadă.

Ajunși în Letea, în timp ce rătăceam pe ulițele nisipoase și presărate cu lotci coșcovite ale satului, întâmplarea a făcut să-l cunoaștem pe domnul Costel Canareica, autorul al unei mici expoziții muzeale etnografice de obiecte specifice ocupațiilor locale, printre care tarpanul (un soi de seceră cu coadă mai lungă) și cobila (dispozitiv asemănător unei sănii cu o lamă în partea din față), utilizate în mod tradițional la recoltarea stufului.

Despre colibele sau adăposturile pescărești pe care le zărisem răzlețe pe marginea canalului cu puțin înainte să ajungem la Letea, Costel Canareica spune:

Noi în ucraineană le zicem „hatence”. S-au construit în urmă cu 70-80 de ani de ani. [...] Cred că mai sunt cam zece căsuțe cu totul. Se auzea într-o vreme că ARBDD a vrut să dărâme colibele, să aducă dormitoare plutitoare, cum erau pe vremuri (perioada socialistă) cele de pe lângă cherhanale. Pescarului i se dădea totul: cizme, scule, haine. Venea în sandale și pleca pescar.

Răspândirea cabanelor / colibelor / refugiilor sau adăposturile pescărești (cărora localnicii din Letea le spun hatence) pare să dateze, conform documentării materialelor de presă și ale altor surse secundare, din perioada industrializării pescuitului sub regimul socialist, în anii ‘50. Conform interlocutorilor noștri din Deltă, cele mai multe dintre acestea erau concentrate în punctele în care erau amenajate infrastructuri de preluare și prelucrare stufului, dar mai ales a peștelui – cherhanale, ghețării și fabrici – iar în proximitatea lor se regăseau și uneltele de pescuit. Unele dinstre aceste adăposturi temporare, asa cum rezultă din presa vremii, erau demontabile și urmau traseul zonelor de exploatare. Este puțin probabil ca ele să fi supraviețuit din acea perioadă până astăzi dar practica de construcție și renovare s-a transmis.

Una dintre cele zece colibe rămase este a domnului Canareica, construită în urmă cu 30 de ani:

Am găsit acolo un locușor cu niște cioburi, am întrebat pe alții dacă nu e locul cuiva, m-am gândit că nu mă bate nimeni dacă fac și eu una. M-au ajutat părinții și prietenii”. Materialul de construcție este pământ adus cu barca pentru că, așa cum spune interlocutorul, pământul local nu este adecvat pentru construcții: „Pământul nu e bun, e scoicos sau nisipos (noi îi spunem răcușă) și luam lut de la Chilia, care era mai lipicios, acestuia îi spunem hlei.

Coliba sa este singura acoperită cu stuf. Costel Canareica își amintește că înainte de 1990 în Letea erau 30 de persoane care se îndeletniceau cu prelucrarea stufului, în special pentru acoperișuri. Astăzi ar mai fi doar patru:

Doi mai profesioniști și doi gen Celentano, din Las Fierbinți (râde). Puțini mai au naboica – scărița cu care se bate stuful treptat – și puțini dintre proprietarii de case renovate sau noi mai lucrează cu stuf pentru acoperișuri, chiar dacă poate mulți ar vrea, acum am văzut că a venit un proprietar al unui teren în Letea, pe care au apărut 200 de maldare de stuf. Acum și stuful cam lipsește, pentru că nu se mai regenerează, nu mai e îngrijit ca înainte de ’89, e ca livezile.

Cabanele dispun de un pat și de o sobă și lângă cele mai multe am remarcat suporturi de lemn pentru ceaunele în care se face borș. Interlocutorul nostru a amenajat recent cabana construită în anii 90 ca spațiu destinat turiștilor care vor să mănânce în proximitatea zonelor de pescuit:

Adăpostul pescăresc era făcut pentru ca în caz de vreme rea sau în caz de vânt puternic, când mergeam la pescuit, să putem dormi acolo. Plecam cu fratele în baltă, plecam luni, veneam vineri. Pentru unii e un loc de fugit de acasă într-un loc nestresant. Ai făcut focul în lejancă, mai pui la copt un pește și un cartof, ai tot ce îți trebuie. Pe iarnă, înainte de îngheț, până la prohibiție, stăteam la știucă. Am mai făcut acolo o masă de 5 metri lungime unde mai vin turiștii și mănâncă borș făcut la ceaun.

Între cele zece colibe rămase, cea a domnului Canareica este singura care este realizată preponderent din materiale naturale: lemn, stuf și lut. Chiar dacă cea mai mare parte dintre aceste așezări așa-zis temporare au trecut recent prin faze de renovare, care au presupus intervenții cu plastic, tablă și chiar spumă poliuretanică, e de remarcat că acestea, în ansamblu, își păstrează intacte o serie de elemente care le conservă tipicitatea.

By admin

0 Comments