Studiul caută un model al locului. Găsește și îndrăgește anexele – construcții secundare, de mici dimensiuni, aflate între cadrul natural și vatra satului, care servesc drept un valoros exemplu de calibrare și adaptare la resursele zonei. Astfel, fânare, colibe de pescari, beciuri, grajduri, hodăițe, adăposturi pentru ciobani, saivane, bucătării de vară sau șure devin, din construcții marginale, centrale în imaginarul posibilului gest al construirii. Realizate într-o manieră simplă, îngrijite cât să poată fi folosite, decorate discret, prin gesturi mici, anexele reprezintă modele. Învățăm de la acestea abținerea, atenția la loc, folosirea resurselor naturale și, mai ales, rezistența în timp prin prisma unei juste utilizări a spațiului. O construcție nouă trebuie să ne fie, mai degrabă, un adăpost, să aibă grijă de noi și, mai ales, de ceea ce se află în jurul ei. O locuire, chiar și temporară, de mici dimensiuni, poate să producă un dezacord irecuperabil în loc. Oferim, ca răspuns împotriva serialității construcțiilor ce populează tot mai pregnant peisajele românești, reținerea. Ne imaginăm adăposturi de dimensiuni reduse, care se înrudesc cu anexele și le împrumută tehnicile, materialele și felul de așezare în loc.
