JURNAL Dobrogea

Jurnal de călătorie

Ruxandra
Grigoras

Arhitect

Drumuri întinse și libere ne duc către următoarea noastră incursiune: Dobrogea. Aerul se simte deja mai uscat și traversăm zone cu lanuri întregi arate, plante sălbatice de vară și păduri de eoliene care se învârt leneș sub bătaia vântului.

Ajungem într-un prim sat, Topolog, și ne oprim la primul gard realizat din piatră. Lespezi întregi, așezate ordonat una peste cealaltă, ca într-un puzzle. Descoperim mai apoi cu bucurie, că majoritatea gospodăriilor încă își păstrează acest tip de imprejmuire, iar multe dintre case sunt realizate din chirpici. Anexele sunt simple, chiar sărăcăcios tratate și fragile.

În această zonă, satele sunt organizare mult mai ușor, cu ulițe paralele și perpendiculare. Nu ne putem pierde, dar cu toate aceasta, în căutarea unor anexe mai depărtate de sat, am reușit să ajungem pe o uliță cu pietriș și pământ bătătorit, dintre două ogoare.

Traversăm lanuri cu floarea soarelui, deja uscată și cu fânețe pe care pasc liniștite capre. Următoarea oprire a fost la Ciucurova. Aici am auzit din vorbă în vorbă, că am putea găsi niște bordeie semi îngropate uitate de vreme. Am cutreierat satul în lung și în lat, întrebând din poarta în poartă dacă cineva mai știe ceva și ne poate îndruma mai departe. Sătenii de aici o duceau mai bine, casele erau „modernizate” și se simțea o ușoară agitație în aer, a unei zile de lucru. Nu am găsit nici aici ce căutam, așa ca am mers mai departe, spre Dorobanțu. O urma de bordei îngropat ne-a fost indicată de un sătean, care, curios ce face o trupă de drumeți prin locuri atât de pustii, ne-a ieșit în întâmpinare. De acolo, ne-a îndrumat să mergem într-un alt sat, Fântâna Oilor, unde era convins ca vom mai găsi urme de adăposturi.

Am luat-o așadar pe un drum accidentat, neasfaltat, și părea că mergeam de o veșnicie, când am dat de primele semne, aceleași împrejmuiri de piatra. Satul era tăcut și complet abandonat. Deși tot peisajul era arid, în bătaia puternică a soarelui, plantele uscate și chirpiciul caselor păreau aurii. Din sat, aproape că n-a mai rămas nimic, doar câteva case din care își mai face apariția câte o capră, surprinsă de deranj. Am dat într-un sfârșit de prima anexă, un grajd din chirpici, cu acoperiș de lemn. Peste drum, pe o cărare ștearsă de timp, un adăpost pentru oi, realizat exclusiv din piatra și acoperiș de lemn, învelit cu țigle.

Ne afundăm tot mai mult în satul fantomatic, printre case degradate, fără acoperiș sau complet înghițite de pământ, ce lasă în urmă doar niște movile de lemn. Un sătean ne întâmpină la un moment dat, auzindu-ne atunci când am trecut pe lângă casa lui. În sat mai sunt acum 3-4 oameni, care locuiesc printre ruine. Dânsul se ocupă cu creșterea albinelor iar acolo era casa părinților lui. Ne-a povestit cum au plecat toți oamenii din sat, cum mai demult acolo era o comunitate foarte strânsă, cum fiecare vecin venea să te ajute la construirea gardului din piatră. La schimb, mergeai și tu la rândul tău să ajuți la construirea altor garduri sau case. Acum însă, ducea o viață singuratică.

Ne-am luat rămas bun cu bucuria și recunoștința împărtășită de sătean dar și cu tristețea poveștilor de abandon al locului și al zilelor care parcă acolo s-au oprit în loc.

Un ultim popas a fost în satul Cerna, unde casa memorială Panait Cerna, ne-a servit ca loc de odihnă. Am descoperit o curte intimă și adâncă, cu un șopron și fântână, cu oameni foarte primitori.

By admin

0 Comments