Dobrogea

Dobrogea ca palimpsest peisagistic:
arhitecturi organice între tradiție, uitare și reconfigurare

BOGDAN IANCU

Antropolog

MONICA
STROE

Antropolog

Traversarea Dobrogei de nord în drum spre Deltă în mijlocul verii este o experiență senzorială intensă. Peisajul se prezintă privirii ca un palimpsest de structuri și materialități, de prezențe naturale și antropice. Sunt remarcabile rupturile de peisaj produse de alternanța dintre podișuri aride și goale, agricultură intensivă, păduri de stejari și de tei și sate-oază, cu umbră și flori înalte și vibrante sau sate desenate discret, în care prezența omului abia se mai face simțită, sub formă de gospodării abandonate, înghițite de praf. Totul este la scară mică, antropizat minimal, predominant rural. Din loc în loc privirea e captivată de prezența futuristă a eolienelor, care taie brutal peisajul, îl verticalizează și îl transferă într-un alt registru material și temporal/istoric cu profilurile lor metalice.

În sate, alăturarea de materialități alternează chirpiciul, prezent organic în construcții care se „topesc” în peisaj și gardurile de piatră suprapusă fără elemente adezive, ca un lego vernacular care evocă trecutul otoman. Câte o perdea transparentă flutură în fața unei bucătării de vară. Șanturile sunt pline de corcodușe fermentate.

Senzația de capăt de lume este accentuată de prezența, vizibilă din exteriorul gospodăriilor, a soluțiilor „off-grid” de captare a apei sau a energiei, fără medierea unei infrastructuri centralizate: fântâni, butoaie înălțate care încălzesc apa la soare, panouri solare.

Utilizarea chirpiciului și a nuielelor ca material de construcție pentru anexe și uneori pentru case, le configurează ca prezențe organice, ecologice, care pot fi recuperate de natură imediat ce utilitatea lor antropică dispare.

Uneori prezența în peisaj a acestor structuri devine mai durabilă, chiar și după ce nu au mai fost utilizate și îngrijite, datorită fixării cu alte materiale care le consolidează. Uneori aceste asamblaje de materiale sunt foarte diferite. La lemn, tablă sau azbociment se pot alătura elemente recuperate și convertite printr-un bricolaj efervescent, precum cărămizi și piatră reciclate, traverse, folii de plastic, panouri publicitare.

Același aer de vernacularitate îl accentuează băncuța de la poartă, o „instituție” a satului, element de sociabilitate care permeabilizează diviziunea dintre spațiul privat al gospodăriei și spațiul comunitar. Și în cazul acestui element de mobilier improvizația și eclectismul materialelor sunt definitorii.

Am ajuns pentru prima dată în Dobrogea în scop de cercetare în 2007, într-un proiect coordonat de profesorul Vintilă Mihăilescu, care își propunea să investigheze, dintr-o perspectivă antropologică, modurile în care etnicitatea era transformată în resursă și în special felul în care aceasta era performată prin utilizarea unor spații, scenografii și accesorii producătoare de specificitate. Examinând atunci o serie de materiale de promovare a potențialului pentru turism cultural al zonei, observam că Dobrogea și Delta ca branduri turistice depindeau, în mare măsură, de activarea acestor teritorii ca peisaje (multi)culturale. Ilustrativ, formula “ansamblu muzeistic locuit”, utilizată într-una dintre broșurile care descriau unul din satele locale, impunea o performare identitară în acord cu orizontul de așteptări al “privirii turistice” (Urry 2000), pe care unele strategii de antreprenoriat etno-cultural locale le integrau la vremea aceea.

Prezența istorică a diferitelor grupuri etnice se mai regăsește discret în configurarea satelor sau a gospodăriilor, omogenizate relativ prin ecologie (accesul la aceleași materiale de construcție naturale: chirpici, piatră, stuf, lemn) și prin oferta generică a magazinelor de materiale de construcție. În câteva elemente de cromatică din arhitectura vernaculară putem remarca distincții etnice sau microregionale: detaliile roșii și albastru închis în Dobrogea de nord, albastru-turcoaz cu alb în așezările lipovenești, alb cu verde în cele tătărești (dispuse mai degrabă în sudul Dobrogei).

Între anexele-relicvă ale gospodăriilor, poate cea mai „exotică” și etnicizată din Dobrogea de nord este, la fel ca în cazul comunităților lipovenești din Deltă, baia neagră. Echipa de masteranzi și masterande (Isabela Capoţi, Odeta Catană, Mihai Culescu, Roxana Evanghelie, Ileana Sădean) care au participat la cercetarea din 2008, care a vizat sate din Dobrogea continentală la Carcaliu (locuit preponderent de etnici lipoveni), relata astfel contactul cu una dintre anexele definitorii pentru identitatea locală, baia lipovenească:

Primul contact direct cu exoticul locului – şi, inevitabil, unul din „fructele” cu care localnicii, antrenaţi să-i cucerească pe prietenii (mai ales italieni) aduşi la Carcaliu, ştiu că pot surpinde plăcut – a fost baia lipovenească, pe care am savurat-o şi lăudat-o cu toţii, fără excepţie. De regulă, ni s-a spus, baia se pregăteşte sâmbătă, pentru a pregăti slujba de duminică dimineaţă şi înainte de sărbători. Prima baie lipovenească am făcut-o la una din gazdele noastre, Dusia, în ceea ce se numeşte „baie albă” – adică văruită. Baia lipovenească se face în picioare, turnând apa cu o cubâşca (o jumătate de tărtăcuţă uscată). Pentru spălarea corpului, în loc de burete, se foloseşte o plasă făcută în acelaşi mod ca şi plasa de prins peşte. Despre săpun ni s-a spus că se făcea odată din grăsime şi pelin, dar astăzi se foloseşte săpun cumpărat. Am savurat efectul de saună obţinut prin stropirea cu apă a pietrelor încinse, iar la sfârşit am folosit măturica din frunze de stejar, ale cărei efecte benefice erau cunoscute încă de demult (pentru stimularea circulaţiei sangvine, conform spuselor gazdei noastre, Dusia). Despre vechea baie lipovenească (bania) am aflat că era alcătuită din 2 încăperi: în prima dintre ele (predbanik/pribanik) se făcea focul şi se lăsau hainele; în cea de-a doua, baia propriu-zisă, se găsea o vatră din pietre în care se punea cazanul cu apa de încălzit şi un pat de scândură (palok). Din cauza fumului, pereţii se acopereau în timp cu un strat gros de funingine, de unde şi numele de „baie neagră”. Ne-am dorit să vedem o baie neagră, dar ni s-a spus că nu au mai rămas decât foarte puţine în sat, fie în gospodării abandonate (am văzut două de acest fel), fie la persoane foarte în vârstă care nu-şi permit renovarea. Cei cu care am discutat despre baia neagră obişnuiesc să o considere în prezent un semn de sărăcie. Femeia care ne-a arătat, de altfel, prima baie neagră în vechea casă părintească părăsită, o doamnă de aproape 60 de ani, a descris-o ca pe un loc „spurcat”. (Capoţi et al., 2009: 84)

De remarcat cum codificările recente consumeriste ale confortului împing și aici, la interior, băile lipovenești vechi (care ar putea conota sărăcia sau înapoierea) simultan cu conversia peisajelor locale dinafara satelor în asamblaje extractive dominate de exploatațiile agricole intensive, bazate pe infrastructuri de irigații de ultimă generație și parcurile de eoliene.

Deși cel mai probabil nu pot fi atestate ca elemente de arhitectură vernaculară, este posibil ca într-un viitor mediu, prin proliferare în gospodării, aceste foișoare să devină asociate cu acestea și să completeze astfel o paletă largă de „tradiții inventate” ca răspuns la așteptările turistice.

By admin

0 Comments