Odăile și cultura fânului în zonele montane

Fundățica
Poiana Mărului
Măgura

BOGDAN IANCU

Antropolog

MONICA
STROE

Antropolog

La sfârșitul anilor 1930, după vizita sa în satele Măgura, Peştera, Șirnea, Fundata și Moeciu, Nicolae Davidescu, jurnalist al revistei Vremea, surprindea într-un reportaj de călătorie modurile de viață locale se organizează pe baza unei interdependențe între ecologia locală și mediul construit:

Cositul fânului e preocuparea de căpetenie a populaţiei, şi luna August e astfel adevărata lună a recoltei în aceste locuri. Văile sau piscurile, şeile sau coamele dealurilor comunică în tot acest timp de dimineaţa până seara, între ele, prin telefonul natural al glasurilor ascuţite de munte al deosebitelor grupuri de cosaşi bărbaţi, de adunătoare femei şi copii, care îşi spun unii altora impresiile, treburile, sau îşi aranjează pe aceeaşi cale, între ei, munca zilelor următoare. […]

Viaţa oamenilor, din pricina izolărei locuinţelor, e, din punct de vedere sufletesc, mai lăuntrică decât pe aiurea, şi profund familială. Casele însăşi par a reflecta, prin felul cum sunt construite, lucrul acesta. Mai toate sunt aşa alcătuite în cât fiecare din ele formează o gospodărie complectă, cu o curte interioară, pătrată. O latură a pătratului, cea mai înaltă, e ocupată de locuinţa propriu zisă a familiei, corn pusă din două, trei sau patru încăperi, după starea familiei, pe latura opusă faţadei se află grajdurile, coteţul şi cocina, iar pe o parte, latura de legătură constitue şura iar cealaltă, cu un coridor, are în ea porţile de intrare. Evident că sunt şi case făcute după un tip mai obicinuit, dar mult mai puţine, şi ele, de obicei, indică sau gospodării de familii venite de aiurea, sau de capi de familie cari au deprinderea de a munci, sau au muncit, prin alte părţi. Împrejurul caselor, dar la distanţe respectabile totuşi, se găsesc „odăile”. Sunt adăposturi, deocamdată, de fân, mari, care pe măsură ce unul din copiii casei îşi întemeiază familie proprie, sunt menite a deveni, împreună cu partea aferentă de fâneaţă, la rândul lor, case şi gospodării de sine stătătoare. (Davidescu 1938)

O mare parte din ipostazele schițate minuțios de reporterul revistei Vremea, la sfârșitul anilor ’30, se regăseau aproape identice – treizeci de ani mai târziu – în descrierea etnografică a antropologului american Steven Randall (1976), care avea să remarce redimensionarea caselor localnicilor (prin sporirea numărului de camere). Bunăstarea recentă a acestora, remarcată de antropolog în anii ’70, era produsă de economia combinată, bazată pe munca salariată în orașele de la poalele munților, dar mai ales pe practicile pastorale care scăpaseră colectivizării și care aprovizionau cu brânză, lapte, carne zonele lovite de penurie din aceleași orașe din zonele de jos.

În această geografie complexă a gospodăriilor pastorale montane locale un loc aparte a fost ocupat, până foarte recent, de odăi, așa cum aveam să o constatăm într-o cercetare desfășurată alături de Vintilă Mihăilescu și de masteranzi și masterande de la Masterul de Antropologie (SNSPA) în vara lui 2014. Ele sunt o parte constitutivă din ceea ce Vintilă Mihăilescu numea „cultura fânului”. Aceasta presupune, pe de o parte, un set de practici de cosit și așezat în clăi fânul, în familie sau apelând la clacă sau munca contractată. Dimensiunea materială a culturii fânului include adăposturile, aceste infrastructuri elaborate de depozitare, care pot servi și drept gospodării sporadice. Așa cum ne relata un localnic din Fundata, odăile erau încălzite, la nevoie, în anotimpurile reci, de prezeța și respirația cornutelor mari și mici care viețuiau separate doar printr-un perete de lemn de oamenii lor. Similare locuințelor de mici dimensiuni ale satelor de vară, odăile joacă un rol esențial în zonele pastorale, care depind de fân pentru hrana animalelor în timpul iernii. Aceste așezări, mai aproape sau mai departe de locuințe, sunt utilizate cu precădere în regiunile montane și submontane, unde pășunatul și producția de fân sunt vitale pentru economia locală iar una din principalele funcții ale acestora este, printre altele, asigurarea unei provizii de hrană pentru animale pentru anotimpul rece, în timpul verii, animalele sunt mutate pe pășunile alpine, iar terenurile de la altitudini mai joase sunt dedicate exclusiv cositului și producției de fân. Această separare permite acumularea unor cantități suficiente de furaje pentru iarnă.

Esențiale pentru economia pastorală pentru că oferă un echilibru între pășunat și producția de fân și asigurând astfel sustenabilitatea creșterii animalelor în zonă până foarte recent, o parte din odăile din zonă au început cu un deceniu în urmă – prin îmbătrânirea populației și schimbarea ocupațiilor care asigură veniturile gospodăriei - să fie subutilizate și să se deterioreze. Cu toate acestea, odăile continuă să fie unele dintre cele mai bine conservate anexe care marchează peisajele locale, alături de fânețe și discretele garduri de mică înălțime construite din pietre (fără mortar sau ciment). Printre cele mai bine conservate odăi se numără cele ale familiei domnului Marian Pâtea, primarul din Fundata, aflate pe un versant din fața casei sale. Una mai mică a fost construită în anii ‘70 iar o alta, aproape dublă ca dimensiuni, la jumătatea anilor 2000.

După cum arătam într-un articol scris împreună cu sociologul italian Andrea Membretti (Membretti și Iancu 2017), în perioada socialismului de stat Fundata și-a menținut mare parte din populația interbelică, în ciuda atractivității industriei urbane din Brașov, aflat la aproximativ 50 de kilometri distanță. Conform Recensământului din 1966, 300 din cei 1.903 locuitori ai comunei aveau locuri de muncă în orașele apropiate și făceau zilnic naveta între serviciu și satele care alcătuiesc comuna. Acest lucru le permitea să completeze consumul gospodăriei prin mici activități agricole (Pepene și Popovici, 2012). Tipul social al „țăranului-muncitor” a fost studiat în detaliu de cercetători interesați de această regiune (Beck, 1976; Randall, 1976; Kideckel, 1993), datorită capacității acestuia de a face legătura între viața urbană și cea rurală, atât din punct de vedere economic, cât și cultural. Acest aspect a fost unul dintre principalele motive pentru care satul a rămas central pentru relațiile sociale ale celor născuți aici, unde, de exemplu, aceștia își puteau investi salariile din fabrici în construirea de case noi, respectând arhitectura tradițională locală. Datele statistice arată o explozie a construcțiilor în zonele montane în anii 1970 (Pepene și Popovici, 2012). Satul a rămas central chiar și pentru cei care și-au mutat reședința permanentă la Brașov, deoarece schimbul constant de relații sociale și resurse între locuitorii orașului și cei ai satului a dus la dezvoltarea așa-numitei “gospodării-difuze” (Mihăilescu, 2011), o strategie importantă de adaptare la transformările din perioada socialistă (Randall, 1976). Camerele din casele impunătoare rămase goale cam tot timpul anului cu excepția sărbătorilor, în urma mutării copiilor la Brașov, au fost utilizate de localnici pentru a găzdui turiștii amatori de călătorii montane și de brânză de oaie și de vacă oferite cu generozitate. S-au pus bazele astfel unui turism de curte, cum îl numește Vintilă Mihăilescu ale cărui urme se mai pot vedea și astăzi.

Odată cu dezindustrializarea orașelor din vale în anii 1990 și 2000, un nou tip de turism apare ca un vector al schimbării în contextul crizei socio-economice care amenință să dizolve viața rurală tradițională în zonele montane. Așa cum au subliniat interlocutorii noștri, acest fenomen a apărut la sfârșitul anilor 1990, când trei turiști din București, care obișnuiau să vină la Fundata înainte de 1989, au decis să construiască o casă de vacanță destinată familiilor lor, profitând de scăderea valorii terenurilor legată de retrocedarea proprietăților. Ulterior, au transformat casa de vacanță într-o pensiune cu fonduri din programe naționale și europene care susțin construcțiile orientate spre turism în zonele montane. La scurt timp, alți antreprenori din turism au ridicat pensiuni în apropiere, și astfel a apărut un nucleu de cazare care cuprinde câteva zeci de pensiuni. Majoritatea celorlalte construcții, aproape toate realizate cu fonduri europene, sunt deținute de persoane din afara localității, în special din București sau Constanța, care locuiesc aici cu familiile lor pe o sezonieră. Se pare că fenomenul este departe de a atinge punctul maxim, deoarece mai multe șantiere de construcție sunt în desfășurare în prezent – atât în Fundata, cât și în satele vecine.

Pe bucureșteni îi interesează casa și mașina. Își fac drum de la mașină în casă și atât. Nu cosesc. Lasă să crească buruiana. În trei luni au stricat o parcelă bună de pășune, hrana la 3 vaci pe câteva luni bune.

Aceste fraze, rostite cu obida confruntată cu ipostaza lipsei de rost, auzite de artista vizuală Irina Botea Bucan (în cadrul proiectului Casa de Cultură Activă, defășurat în 2024) de la o localnică din Fundata, condensează o reprezentare relativ generalizată a impactului prezenței bucureștenilor asupra ecosistemului și peisajului local. Bucureștenii reprezintă o sinecdocă pentru categoria veneticilor mânați spre Fundata de aspirații locative temporare sau permanente. Formulări similare auzisem și în timpul cercetării din 2014: localnicii făceau frecvente referiri la o parte din islazul comunei, care fusese retrocedat unui important om politic, care nu le-a mai permis acestora să pască vitele dar, și mai frustrant, odată ce acesta ajunsese la închisoare, terenul a rămas neîntrebuințat și s-a împânzit de arbuști.

Îmburuienirea și pârloaga sunt semnele prin care localnicii taxează comportamente ale veneticilor legate de utilizarea inadecvată a parcelelor atât de valoroase în economia domestică a zonei, centrată istoric pe pastoralism. Importanța practicilor pastorale era descrisă astfel de masterandul Florin Cristea într-un raport de cercetare din 2014, cu un accent pe dimensiunea comunitară a acestora:

Pe vremea când islazul aparţinea de primărie, fiecare plătea o taxă de păşunat, care intra în bugetul local şi lumea avea astfel unde să-şi ducă vitele. Fiecare proprietar de vite care voia să aibă acces la islaz trebuia să participe la curătură, adică la curăţarea islazului. Împărţirea se făcea în funcţie de numărul de vaci pe care le trimitea la păscut. Pentru fiecare vită adultă trebuia să participi două zile pe an şi pentru fiecare viţel câte o zi. Procesul curăturii cuprindea mai mulți pași, care la final asigurau un teren numai bun pentru păscut și regenerabil: se grebla, se îndepărtau gunoaiele (cetină, conuri, mușuroaie). La ce se putea, se dădea foc mai departe de pădure, iar cu mușuroaiele distruse, transportate cu roabe sau tărgi, umpleau gropile, pentru a nivela terenul.

Importanța pe care o atribuie localnicii utilizării adecvate a terenurilor este subliniată și de antropologul Steven Randall, care observa în 1976 că:

[u]tilizarea pământului de către țărani e conformă cu o strategie care viza minimizarea riscurilor și maximizarea beneficiilor. Deoarece pământul e principala forță de producție, riscul unui eșec agricol era considerabil redus prin adoptarea unei economii mixte agro-pastorale. Diversele forme de utilizare a terenului implicau un spectru larg, de la muncă mai extensivă la muncă mai intensivă, și erau aplicate în locațiile cele mai potrivite pentru a minimiza riscul de eșec sau de degradare pe termen lung a solului. (Randall 1976).

Oricine a vizitat Fundata la pas a putut remarca înșiruirea de garduri de mică înălțime, realizate din pietre și bolovani. Această formă de construire este de fapt produsul secundar al unei practici de curățare a unui lot pentru a face loc fânețelor. Nimeni nu vrea să își știrbească coasa într-o piatră!

Alocarea unei utilități practice materialelor rezultate într-un bricolaj reprezintă o conversie cât se poate de ecologică. Eforturile istorice ale localnicilor de a întreține cum-se-cuvine loturile de pe pământ pe care își pasc animalele – și de pe care obțin fân, lapte, cartofi și fructe – sunt remarcabile și au produs un peisaj și o cultură a fânului, care au integrat locuințele cu mediul. De mai bine de un deceniu, bucureștenii, pe vremuri doar turiști sporadici, au început să cumpere sau să ridice case sau pensiuni în zonă, iar prezența lor este tradusă printr-o serie de efecte asupra peisajului local ca acele descrise mai sus sau ca unele mai agresive, cum este clădirea-pagodă, așa cum aveam să numim o construcție foarte înaltă, realizată cu fonduri europene care a închis perspectiva dintre doi versanți privilor localnicilor și nu numai.

Putem concluziona că dacă există o ciocnire de viziuni între localnici și cei pe care în literatura de specialitate îi regăsim descriși ca „migranți atrași de facilități”, ea ține de perspectivele diferite asupra naturii pentru întrebuințare sau pentru consum. Îmburuienirea și pârloaga sunt astfel frontiere vegetale discrete, dar cu încărcătură simbolică puternică.

*Textul dezvoltă, pe baza cercetării prezente, idei din articolul From Peasant Workers to Amenity Migrants. Socialist Heritage and the Future of Mountain Rurality in Romania (Andrea Membretti și Bogdan Iancu) publicat în revista Journal of Alpine Research, 2017.

By admin

0 Comments