Fundățica – Poiana Mărului – Măgura

ZeNAIDA
Florea

Arhitect

Peisajul este caracterizat de prezența fânețelor și a pășunilor, a zonelor largi, deschise și neîmpădurite, înconjurate de prezența muntelui. Călătoria începe într-un cadru vag, cețos, la Șirnea, unde o serie de anexe apar într-o desfășurare de forțe pe un drum lăturalnic, deschis în ambele laturi către peisaj. Par a fi un fel de decoruri de filme misterioase și foarte compacte. Realizăm relevee la mai multe dintre ele. Acestea, intuim, reprezintă adăposturi temporare pentru animale și vorbesc despre un mod de viață specific, peisajul agro-pastoral fiind o caracteristică fundamentală a zonei studiate.

Intuim că aceste construcții foarte compacte, lipsite de goluri, sunt hodăi sau odăi – adăposturi temporare pentru vaci și oi, cu o parte supraînălțată destinată depozitării nutrețului. Alături de ele se află și hodăița sau odăița, întâlnită și în zona Nucșoarei, destinată locuirii temporare a omului. Întâlnim aici mai degrabă hodăi, urme ale locuirii umane fiind absente.

Anexele sunt construite printr-un sistem de bârne chertate, dispuse orizonal și prezintă două camere suprapuse: parterul – care are o zonă de acces, o ușă de mici dimensiuni, ce ne face să chestionăm destinația acestei anexe, ușa fiind mai degrabă pentru om decât pentru animale – și acoperișul, împreună cu spațiul de sub el, spațiul fânului. Spre fronton există o deschidere cu un fel de poartă suspendată (șop). Se poate afla o excrescență, o extindere a anexei, sub aceeași pantă a acoperișului, până aproape de sol.

După ce înnoptăm, călătoria de explorare continuă a doua zi de dimineață în zona Fundățica și Fundata, mai aproape de munte, piatră și conifere. Conurile pe care le adunăm pe drum ne fac să realizăm asimilarea evidentă între alcătuirea acestora și modul de asamblare al șiței și șindrilei.

Față de zona Nucșoarei, anexele sunt mult mai închise, iar zona de deasupra, destinată fânului, este protejată. Frontonul rezultat din forma acoperișului are și rol de ventilare și este realizat din uluci dispuși vertical. Motivul rombului îl întâlnim și aici, atât la anexe, cât și la case, fiind preluat chiar și la construcțiile mai recente ca ferestre. Această crestare în oglindă a câte două scânduri de lemn formează forma rombului și este proprie lucrului cu lemnul, având rol de ventilare.

Pentru a accesa zona de sus este prevăzută o scară detașabilă, care, în lipsa utilizării, este prinsă de perete în poziție orizontală, având uneori dimensiuni considerabile. Suprafața de sus, în general aflată în consolă, stă pe bază printr-un sistem de grinzi asamblate prin chertare sau cepi. Pe măsură ce urcăm pe ulițe, am găsit o anexă care avea pe lungimea întregii laturi polițe pentru depozitare, de lățimea consolei de la etaj. M-a impresionat claritatea ei, gestul total și firesc: zona uneltelor fiind orientată către peisaj – la îndemână față de perimetrul de cosit al fânului.

Întâlnim astfel de anexe folosite, vii, cu animale care se adăpostesc în ele și cu depozite de lemne alături, situate într-un perimetru întins, neocupat, iar alteori în proximități surprinzător de contrastante, cu noi construcții și vecinătăți inconfortabile. Satele de aici nu au o limită de hotar clară, fiind extinse peste tot în jur, într-o gradare treptată și o alternanță: case cu anexe în natură, mai multe anexe în natură, iar apoi doar natură.

Locuințele au prispă (sală) care poate fi închisă cu un geamlâc colorat din lemn. La fel ca la anexe, acoperișul are mai multe laturi și devine mai complex, poate căpăta foișoare. Întreaga amprentă a etajului, este realizată din lemn și se extinde în afara parterului - realizat din zidărie sau lemn. La etaj se află geamlâcul extins pe o întreagă latură a construcției.

La casele dintr-un unic material, unde lemnul este folosit atât ca material structural, cât și ca înveliș unic, acoperișul cuprinde mai multe ruperi de pante acoperite de șiță sau șindrilă. Acestea coboară până la nivelul etajului de jos. Similar, acoperișul anexelor, realizate de regulă în două ape, capătă o a treia apă. La Măgura, Fundata sau Șirnea, învelitoarea este realizată dintr-o șindrilă măruntă, pusă în câte două straturi. Din Ghidul de Arhitectură al zonei Bran pentru încadrare în specificul local, realizat de către OAR, aflăm că există anexe adosate casei, precum celar, grajd, crosnie sau șură. Concentrându-ne mai degrabă pe construcțiile anexe izolate, aflate în relație cu peisajul, acestea devin secundare în căutările noastre.

Cea de-a doua călătorie cuprinde satele Peștera și Măgura, unde activitatea turistică este mult mai accentuată, intervențiile recente modificând substanțial peisajul. Prezența construcțiilor noi, de tip „A-frame” este frecventă și se transformă din „acoperișul primordial”, primul gest al locuirii, în construcții supradimensionate de 2-3 etaje, aflate în serie. Exemple pozitive de integrare în peisaj, precum cel de la IKI Măgura, proiectat de ADNBA, sunt rare.

Anexele din zonă sunt realizate din structuri de lemn – bârne etanșate, conform Ghidului de arhitectură al zonei Bran pentru încadrare în specificul local, prin mortare pe bază de argilă sau var, cu „adaos de particule de cărbune cu rol de pozzolan, sporind rezistența tencuielilor la umezeală”. Un alt sistem de construcție cu lemn este cel bazat pe un sistem de stâlpi și grinzi, peste care se așează o împletitură de nuiele sau lați de brad, fixați oblic pentru a face priză tencuiala de lut.Atunci când pereții nu erau tencuiți și văruiți, erau acoperiți cu șiță sau șindrilă, chiar și în cazul anexelor, pentru o protejare suplimentară, în special pe pereții situați spre versant. Aceștia aveau un model mai elaborat la locuințe și mai simplu la anexe, acoperișul fiind realizat dintr-o șindrilă foarte măruntă.

În Măgura, aflați într-o zonă limitrofă, explorăm o grupare de șure și odăi, adăposturi pentru animale și fân. Acestea au gabarite mari, fiind încăpătoare și îmbrăcate în lemn. Așezate pe un soclu de piatră, poziția lor dialoghează atât cu terenul, cât unele cu altele. Aici, lemnul este folosit în toate formele sale, inclusiv sub forma unor jumătăți de bușteni în zona învelitorii. Gardul este și el acoperit cu șiță, dispusă în straturi, delimitând perimetrul cu un fel de perete jos.

În drum spre Poiana Mărului, peisajul devine marcat de coline cu margini rotunjite, iar anexele sunt dispersate în teritoriu, depărtate unele de altele, la distanțe mari. Urcăm pe dealuri și le parcurgem la întâmplare, în căutarea de anexe. Prezența lor este locală, iar atunci când sunt situate în jurul caselor, pot fi convertite în zone de locuit sau spații de cazare. Locuitorii de aici se numesc poienari, iar în jur sunt foarte multe livezi, ușor reperabile primăvara. Învelitoarea anexelor este aici din țiglă, fie în formă de „V”, fie cu capete rotunjite sau drepte.

Coborând, întâlnim la bază o anexă din cărămidă plină, aparentă, cu învelitoare din țiglă, pe care o relevăm. Nu este evidentă vechimea acesteia, însă claritatea construcției ne intrigă. Pe una dintre laturi se află o poartă mare de lemn pentru animale de dimensiuni mari – cai sau vaci –, iar acoperișul se evazează pe laturile lungi printr-un sistem dublu de grinzi suprapuse, peste care se așează căpriorii, ceea ce determină planul înclinat al streșinii. La interior, există o supantă destinată depozitării fânului, o zonă de acces fiind decupată în fronton. Soclul casei fie a suferit modificări – observăm prezența unei membrane hidroizolante peste care a fost aplicat ciment înglobând fosta temelie de piatră, fie construcția este recent realizată. Cărămida utilizată pare însă recuperată, iar lemnul frontonului și cel folosit pentru elementele structurale este închis la culoare și prezintă urme de patină.

Excursia se încheie cumva brusc, pare că am mai fi putut merge din anexă în anexă, printre dealurile din Poiana Mărului, în buclă, fără să ne dăm seama că ne-am întors în același punct. Rămâne însă un loc în care explorarea merită aprofundată, senzația fiind că am întâlnit o mână de oameni, de case și anexe care trăiesc într-un univers suspendat, cocoțat, într-un alt ritm al vieții.